Deși ne place să fim spectatori neutri ai morții și ai suferinței, suntem implicați în pierderea fiecărui om, mai ales a celor dragi. Murim în fiecare moarte și înviem odată cu fiecare lacrimă a nădejdii că ea nu poate fi ultima frontieră a existenței. Îi încurajăm pe ceilalți, fie cu inima înfricoșată de cruda realitate a mormântului, fie cu atitudinea superioară a celui căruia crede că a înțeles totul, epuizând Taina trecerii de aici. Bocetul prelung al văduvei, orfanului și părinților neîmpăcați cu nedreptatea unui final neașteptat, străbate un întreg univers. Naște solidarități imposibile și face să redescoperim că omul este ca floarea câmpului. Mulțimea tristă a unui cortegiu funerar se prelungește peste un veac de singurătate, ieșind din cetatea care nu poate să protejeze pe nimeni, între zidurile ei, de vechiul blestem al neascultării.
L-am izgonit din oraș pe Domnul Vieții pentru a-L întâlni, inevitabil, dincolo de poarta bine ferecată a necredinței. Afundați în gânduri negre, nu I-am auzit decât într-un târziu glasul care se adresa unui tânăr mort. Eram convinși că acela nu se va mai putea ridica vreodată. Am idolatrizat plânsul văduvei și ne-am gândit la statutul nostru de victime ale unui destin implacabil. E aproape imposibil să convingi pe morții care își îngroapă pe morții lor de Prezența Lui. Când am auzit dialogul cu Viața al celui ce fusese mai devreme întins pe catafalc, ne-am temut adânc: Învierea strică toate planurile unor vieți fără consistență. Redat mamei care plânsese, am văzut lacrima caldă a bucuriei pe care nu o poate fura nimeni.
Mila celorlalți ne face să ne simțim inconfortabil. A Lui, pătrunzătoare ca o sabie, dezvăluie inima pulsând de lumina cea neînserată a Dumnezeului milostivirii. Suflarea de o clipă în aerul tare al creației Lui ne îngâmfă cu false gânduri de nemurire. Alegem veșnicia ocolind moartea, dar tocmai pe acolo trece Calea spre Înviere și Viață.
Ne tot amăgim că am ști să trăim, cu toate că ne îndreptăm inevitabil spre mormânt. Încurajați de vindecări trecătoare, ratăm fiecare șansă a unui nou început. Redați mamelor noastre, uităm de existența imensului pământ-mamă din care am fost luați odinioară. Și tocmai acolo începe Primăvara: cu fiecare bob de grâu, cu fiecare om drag, cu fiecare suspin, cu fiecare plâns transformat în Bucurie. Ne vom fi eliberat, în sfârșit, de povara insuportabilă a pierderii celor pe care n-am încetat să-i iubim vreodată. Azi un fiu, mâine o mamă. Strigați de El, ei vor răspunde întotdeauna, înviind.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Gură de Aur” din Târgoviște”