Evit de o lungă perioadă de timp să redeschid în articolele mele subiectul epidemiei cauzate de infectarea cu virusul SARS-CoV-2, chiar dacă majoritatea publicațiilor pe care le citesc abordează zilnic diverse aspecte ale contextului pandemic, bilanțul cazurilor, al vaccinărilor, noi tulpini, ori efectele pe termen lung ale bolii. Informațiile au invadat, de asemenea, televizorul, radioul și internetul.
Menționam mai sus ”redeschiderea subiectului” pentru că de-a lungul timpului am vorbit și eu despre coronavirus, iar motivul pentru care m-am oprit din a dedica exclusiv articole acestui subiect nu este nicidecum lipsa de interes, indolența, nepăsarea, ci mai de grabă dificultatea cu care reușesc să filtrez informațiile reale de cele false, lansate, după părerea mea, pentru a produce isterie în rândul populației. Zilele trecute, însă, în grupul meu de prieteni se calcula care este anul debutului acestei pandemii. Întâi s-a stabilit că primul caz în lume a avut loc în decembrie 2019, în timp ce în România cazurile au apărut abia la un an distanță. Oricum ar fi, am realizat că nu vorbim despre câteva luni, ci despre ani; ani în care ne-am luptat cu această boală care ne-a afectat nu doar sănătatea fizică, ci și pe cea mentală, activitatea la locul de muncă, în unele cazuri relațiile, ani în care am căpătat fiecare dintre noi cel puțin o cunoștință care a fost infectată cu covid-19, ori care a pierdut lupta cu această boală.
Am vorbit într-unul dintre articolele mele despre cât de mare este impactul pandemiei la nivel social, economic și cultural, însă abia acum câteva seri am conștientizat faptul că sunt multe categorii de oameni pe care le compătimesc mai tare decât pe altele. Nu știu să explic de ce, însă cel mai probabil ține de experiența mea personală, de anumite momente din viața mea, dar și de cum m-a afectat pe mine apariția epidemiei cauzate de infectarea cu virusul SARS-CoV-2. Astfel că m-am tot gândit la cei mici, cei ce atunci când pandemia a debutat aveau doar câțiva anișori și știau doar câteva cuvinte. Au învățat rapid să rostească „covid”, și-au văzut părinții purtând măști, au stat foarte mult în casă, n-au mirosit flori, n-au fost în parc și n-au apucat să-și întâlnească prietenii de grădiniță. Practic, pentru ei este pandemie de când se știu. Cei ce încheiau ciclul școlii generale n-au de unde să știe ce este experiența liceului și, de asemenea, n-au nicio idee despre cum arată colegii și profesorii lor în viața reală, și nu în spatele unui ecran. Iar apoi mai sunt bătrânii, cei pentru care ieșirile în fața blocului și plimbările în jurul lui erau motiv de bucurie, căci reușeau să schimbe câteva vorbe cu vecinii și parcă mai uitau de dorul copiilor – ocupați cu serviciul sau plecați peste hotare. Ei au rămas izolați în case, de parcă singurătatea nu le era deja povară. Lor le este frică pentru că sunt vulnerabili în fața bolii, imunitatea lor este scăzută, iar infectarea cu acest virus poate fi fatală. Ei ies cu mască să ducă gunoiul și se uită nostalgic la băncile goale din cartier. Ei se întreb oare cum vor reuși să treacă peste iarnă.
Îi compătimesc pe toți, îmi este milă de fiecare în parte, mă tem pentru mine și pentru cei apropiați mie. Nu mai știu ce să cred, cum să aleg, în ce fel să procedez, însă contextul pandemic ne învață de câțiva ani că omenia, bunătatea, empatia sunt calități care uneori au și funcții medicamentoase.
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște
