Timpul trece cu o viteză incredibilă, iar zilele se scurg una după cealaltă într-o manieră greu de acceptat. Săptămânile se transformă în luni, lunile în ani, iar nouă pare că nu ne mai ajunge timpul. Am vorbit de foarte multe ori despre rapiditatea cu care se întâmplă lucrurile astăzi, deci subiectul nu ne este nicidecum străin. O privire superficială spre calendar m-a speriat teribil în această dimineață. Aprilie nu doar că ne bate la ușa, ba mai mult, ne-a intrat în case și s-a așezat comod pe fotoliu, chiar dacă nu are de gând să poposească prea mult.

O singură săptămână ne mai desparte de Săptămâna Mare, de Săptămâna Patimilor, Paștele Ortodox ne ridică, ca în fiecare an, ochii spre cer și ne reamintește cât de importante sunt dragostea, iertarea, viața în sine, rugăciunea, postul sufletului, al minții și al trupului. N-am de gând să predau lecții de religie, ori să devin un fel de lup moralist, în rândurile ce urmează nu îmi doresc să mă raportez la cum ar trebui să fie un bun creștin, ori ce ar trebui acesta să facă. Cred cu tărie că în fața lui Dumnezeu suntem datori să fim fericiți, să fim împliniți, să căutăm mereu să ne depășim și să nu uităm să-i mulțumim că ne-a creat. Citeam acum ceva timp că Dumnezeu nu își dorește multe de la noi, ci doar o relație. Și așa cum în orice interacțiune umană știm că nu este corect să apelăm la celălalt doar la nevoie, e bine să ne adresăm Domnului nu doar în vremuri tulburi, ci și atunci când apa e liniștită, iar orizontul pare că aduce cu el posibilități infinite.

Dar cine sunt eu să emit aceste judecăți lipsite de valoare? Sunt doar un grăunte căruia Creatorul a ales să îi dea viață. Sunt un mecanism perfect a cărui inima continuă să bată din voia Sa, până într-o zi în care, tot El, va decide că misiunea mea aici s-a sfârșit. Viața este atât de efemeră.

Îmi aduc aminte de vremurile în care mergeam cu bunica la slujba de duminică. Îi aud cuvintele și acum, îmi spunea adesea să mă rog. Să mă rog atunci când mi-e greu, când sunt fericită, când mi-e teamă, când urmează să dau un test la școală, înainte de culcare, după masă, în fiecare zi! Nu pot să spun exact numărul dăților în care m-am oprit din ce făceam și m-am așezat în genunchi să-I vorbesc lui Dumnezeu, însă în multe dintre aceste dăți m-am găsit în situația în care nu aveam ce să spun, nu știam cum să-I mulțumesc, ori ce să-I cer. Anii au trecut și ideea că îi sunt datoare cu o relație a prins rădăcini înăuntrul meu. Am înțeles că rugăciunea o faci atunci când simți, cum simți și unde simți. Am început să mă rog în cele mai neobișnuite momente, poziții: la volan, pe geam, la birou, acasă, în biserică, în parc. Oriunde, doar să Îi vorbesc. Am învățat cum să Îi spun anumite lucruri, iar despre ce mi-a fost prea rușine și prea teamă să rostesc, L-am rugat să știe singur. Și a știut, de fiecare dată. A știut ce simt, înaintea mea, a știut ce îi cer, fără să pun în cuvinte și mai presus de toate…a știut întotdeauna ce este mai bine pentru mine!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.