“Suntem tare nedrepți unii cu ceilalți!” – am adormit gândindu-mă aseară. Suntem răi, lipsiți de empatie, individualiști și nepăsători în fața suferinței celor din jur. Desigur, există și excepții, dar astăzi vorbesc despre majoritate. Nu am știut niciodată cum să gestionez suferința, durerea și regretul. Le-am lăsat pe toate să mă acapareze și am pierdut, astfel, timp prețios, un timp pe care oricât de mult aș vrea să îl întorc, știu că nu va mai fi niciodată al meu.

Când eram mai mică obișnuiam să cred că viața nu este corectă, însă odată cu înaintarea în vârstă și cu conștientizarea reală a frumuseților pe care viața ni le oferă în fiecare zi, am ajuns la concluzia că nu ea este cea nedreaptă, ci noi, oamenii. Nu sistemul este defectuos, ci oamenii sistemului sunt. Ca atunci când mi se întâmpla să fiu neîndreptățită la școală, mai ales de profesorii care aveau anumiți favoriți, iar eu să consider că viața este părtașă unora și mai puțin altora. Mai târziu am înțeles că nu viața în sine era de vină, ci dascălii care nu își exercitau meseria într-un mod obiectiv. Ca atunci când, mai mică fiind, vecina mea avea o păpușă uriașă, cu bucle blonde și cu rochiță roșie, iar eu una la fel de frumoasă, însă nu la fel de mare. Nu avea de a face incorectitudinea vieții cu dimensiunea jucăriei, ci, cel mai probabil, cu bugetul familiilor care nu este nici pe departe influențat de viața propriu-zisă, ci de alegeri, de priorități și cel mult de un gram de noroc.

Viața este simplă, bună, răbdătoare și extraordinar de darnică și de frumoasă. Noi, oamenii, o complicăm, o răstălmăcim. Am pledat de sute de ori pentru toleranță, pentru indulgență, pentru înțelegere, însă pe oameni nu-i poți obliga să fie buni. Legile sunt cele care, în majoritatea timpului, ne obligă, iar pentru bunătate nu s-a dat încă o lege care să ne facă să înțelegem că trebuie să fim mai buni. Și chiar și așa, pe lângă legile stabilite la nivel de stat, mai sunt și legile general valabile, mai este și conștiința fiecăruia, moralitatea, etica și bunul simț. Chiar dacă cele din urmă nu sunt scrise – cel mult într-un cod al bunelor maniere, ele există și se transmit adesea prin viu grai, chiar dacă, cel puțin în ultimul timp, noi, oamenii, preferăm să nu mai ținem cont de ele.

Cred că nu se dă o lege a bunătății, tocmai pentru că binele, asemeni adevărului, este subiectiv. Dar chiar și așa, cu toții știm, încă de mici, să discernem binele de rău, diferența este că, uneori, răul altuia seamănă cu binele personal. Și spun “seamănă” tocmai pentru a sublinia că în realitate nu există lume sau viața în care pentru a-ți fie ție bine merită să îi faci altuia rău.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.