Dumnezeul este geniu, pictor, poet și prozator, calendar și ceas deșteptător, magician și profesor. I-am încredițat în toate momentele din viața mea, propria-mi existență, de la răsărit la apus și invers. Nu știam dacă este o pildă sau ceva ce am citit acum foarte mult timp, însă de dimineață m-am trezit în gând cu o povestioară pe care am știut imediat că vreau să o împărtășesc cu voi.

Am căutat pe internet puține dintre ideile pe care mi le aduceam aminte și nu mică mi-a fost mirarea când am găsit mica istorisire postată pe unul dintre cele mai mari site-uri creștin-ortodoxe. Ea suna cam așa: “Într-o noapte un om a avut un vis; mergea împreună cu Dumnezeu pe o plajă. Pe nisip se așterneau două perechi de pași: una era a lui, iar cealaltă era a lui Dumnezeu. Privind înapoi, a observat că de-a lungul vieții sale, de multe ori, pe nisip apărea o singură pereche de pași. Erau momentele de suferință din viața sa. L-a întrebat pe Dumnezeu: Doamne, am văzut că atunci când am trecut prin cele mai mari încercări, am fost singur, căci pe nisip s-au așternut doar urmele pașilor mei. Nu înțeleg de ce m-ai părăsit tocmai când aveam mai multă nevoie de tine? Atunci Dumnezeu i-a răspuns: Eu niciodată nu te-am părăsit. Când ai trecut prin suferințe Eu te purtam pe brațele Mele; de aceea pe nisip a rămas doar o pereche de pași.”

Atotștiutor și adevăr absolut, Dumnezeu nu greșește niciodată, astfel că pune pe umerii fiecăruia dintre noi o cruce pe care știe că o putem purta întreaga viață. Nu de puține ori am vorbit aici despre credința mea, ba chiar într-unul dintre articolele mele vă spuneam că Dumnezeul meu este dragoste îndelung răbdătoare, este spirit blând în mângâiere, este părinte înfricoșat de ce are să se întâmple cu fiica lui.

Nu L-am întrebat niciodată “de ce?”, indiferent de câte mi-a dat sau, din contră, de câte mi-a luat. I-am mulțumit întreaga viață pentru inima pe care a pus-o în interiorul meu și pentru faptul că în fiecare secundă o face să bată. I-am mulțumit pentru zâmbetul meu și pentru mâinile care mă ajută să muncesc, să mă hrănesc, să-mi fac toate cele de folosință. Seara, înainte de culcare, și de fiecare dată când închid ușa casei mele, Îi mulțumesc – că am un pat în care să dorm și un loc pe care să îl numesc acasă. Îi mulțumesc pentru oamenii pe care i-am întâlnit, pentru experiențele pe care le-am avut, pentru toate cele pe care le-am trăit deja, dar mai ales pentru cele ce urmează să vină. Îi mulțumesc că merge alături de mine prin viață și că pe nisip sunt întotdeauna două perechi de pași, dar mai ales când în spate rămâne doar o singură urmă, căci El mă poartă pe brațele Lui atunci când am cea mai mare nevoie.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște