Pornim în călătoria vieții fără să fim întrebați și ajungem la destinație fără niciun fel de avertisment. Profităm, oare, la maximum, de tot ceea ce ne oferă ea? Știm să triem bucuriile de piedicile inevitabile la care suntem supuși zi de zi? Sau ne lăsăm întristați chiar și de cele mai banale neplăceri? Acum câțiva ani îmi povestea o vecină de bloc, trecută prin numeroase încercări și ajunsă la o vârstă onorabilă, cât de mult regretă că și-a lăsat fericirea umbrită de situații pe care, ajunsă aici, nu le poate numi decât probleme închipuite.
„Mă legam de ștersul geamurilor și de curățarea covoarelor, făceam ordine peste tot, casa îmi strălucea, copii îmi erau educați, îngrijiți, soțul hrănit și mulțumit de viața noastră și, cu toate acestea, eu eram nefericită. Zeci de ani mi-a luat să înțeleg unde greșesc și abia târziu am realizat că făceam de toate pentru ei, dar nimic pentru mine. Apoi, ușor, ușor, am început să îmi interzic să las vina să mă mai năpădească și abia atunci am simțit că încep să trăiesc. Cât dormeau copii, la prânz, mă refugiam în bucătărie și în timp ce se gătea mâncarea nu spălam vasele, ci luam în mână o carte pe care citeam plină de entuziasm. Seara, după cină, nu alergam să spăl hainele, îi povesteam soțului ce făcusem în acea zi. În continuare aveam casa curată, iar toți ai mei erau fericiți, diferența era că începusem să fac lucruri pentru mine, astfel că începusem și eu să zâmbesc mai mult. Omul pe care îl iubeam și alături de care aveam doi băieți minunați, mi-a spus, într-o după-amiază, că nu a fost niciodată mai încântat să vină acasă. Ochii mi s-au umplut de lacrimi și în gândul meu a prins viață ideea că am fost o soție și o mamă groaznică. Atunci el m-a prins de mână și mi-a spus că acest sentiment este departe de adevăr. Mi-a mărturisit că de fiecare dată când ajungea de la lucru, masa era pusă, iar copii curați și că acest lucru era, bineînțeles, minunat, însă că în loc să rămân să spăl vasele, și-ar fi dorit să stăm împreună la televizor, nu să-l ușuiesc în cealaltă cameră pentru că voiam să fac treabă. Și-atunci am realizat că schimbarea mea a fost cel mai bun lucru pe care aș fi putut să îl fac vreodată pentru familia mea: să mă iubesc pe mine. Când ajungea de la serviciu, omul meu găsea pe masă ceai cald și abia după ce îl terminam ne apucam de aranjat masa. Sorbeam din el și din fericirea de a fi împreună, iar eu nu mă mai gândeam că cei doi băieți ai mei flămânzesc, ci mă bucuram că se joacă liniștiți în camera lor. Priveam altfel viața, iar ea începuse să fie mai blândă cu mine. Încetasem să mai alerg după perfecțiune și în loc să șteg praful în fiecare zi, de trei ori pe săptămână duceam copii în parc. Într-o dimineață, unul dintre băieți mi-a spus că Dumnezeu i-a dat o mamă nouă, mai iubitoare și mai fericită, iar eu mi-am reconfirmat faptul că nu ceea ce puneam pe masă conta cel mai tare, ci faptul că ne strângeam toți în jurul aceleiași mese.”
Îmi salut cu respect vecina, în fiecare dimineață. Băieții dumneaei au crescut și au grija de propriile lor familii. Am vrut tare mult să vă scriu astăzi despre dânsa, căci ieri ne-am întâlnit și mi-a spus că nu poate sta mult, că soțul dumneaei o așteaptă – „de când este la pensie, numai el pregătește ceaiul!” și am înțeles amandouă ce voia să îmi spună de fapt.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște