Oh, sunt deja patru ani de când mă destăinui în fața dumneavoastră, a trecut atât de mult timp de când voi sunteți jurnalul meu virtual, am petrecut atâtea ore scriindu-vă, aici, cu voi, am învățat să dau frâu liber imaginației, să pun în cuvinte ceea ce îmi doresc, să sper, să (mă) plâng, voi mi-ați dat voie să fiu eu, să trimit scrisori către Univers, să dramatizez, să mă explic, să mă validez, să mă critic, articolele săptămânale mi-au încălzit sufletul, mi-au oblojit rănile, m-au făcut să zâmbesc și m-au alinat într-unele dintre cele mai negre perioade din viața mea, m-am exprimat mânată de o bucurie aproape maniacală, am redactat de multe ori cu lacrimi în ochi, căci v-am tratat încă de la început ca pe un jurnal virtual în interiorul căruia m-am destăinuit și căruia nu i-am ferecat niciodată coperțile.

Când oamenii au decis, din neștiință sau din nepăsare, să mă reducă la tăcere, am scris aici. Când pentru ceilalți am fost prea mult, ori prea puțin, pentru aici am fost exact atât cât trebuia să fiu. Locul potrivit. Așa v-am simțit în multe momente din viața mea. Și totuși.. m-am străduit să intru în tipare, să mă amestec printre ceilalți. Neștiința celorlalți de a mă iubi, pe alocuri nepăsarea lor, m-au făcut să pun la îndoială în multe nopți propria-mi persoană.

Un alt lucru pe care de-a lungul timpului vi l-am mărturisit a fost acela că nu am știut niciodată prea multe despre astrologie, însă mereu am adorat să privesc stelele. Iubesc să mă uit în nopți târzii pe cer. Îmi place să cred în zodii. Desigur, nu sunt maniacă și nu îmi ghidez existența după ce îmi prezice horoscopul, însă cred cu tărie că o parte din sufletul meu are nevoie de lucruri mai puțin tangibile. Și-apoi.. ați privit vreodată cerul într-o zi senină de mai? Ați urmărit vreodată mișcarea lentă a norilor? V-ați imaginat că aceștia capătă anumite forme? Un joc al copilăriei care, din când în când, ar trebui să fie jucat și de adulți.

Așa gândești când te prefaci femeia fatală în timp ce singurul tău adevăr este acela că imaginea perfectă pe care o afișezi nu este decât o deghizare. Așa te comporți, dai nume stelelor și ești îndrăgostită de cer, când în esență nu ești decât un copil crescut puțin mai mare. Așa ești când, indiferent de zâmbetul larg, în suflet nu-s toate roz. Nesiguranță, neîncredere, slăbiciune, ezitare, singurătate, dar parcă toate capătă alte forme atunci când, râzând, îți imaginezi povești de dragoste între astre. Și cu toate că oamenii au fost și vor rămâne veșnic bucuria ta, te refugiezi din când în când departe de lumina artificială și lași luna să îți țină companie. N-am întâlnit niciodată un om care să aibă nevoie de atât de multă afecțiune, n-am înțeles niciodată cum, avidă după lumină, aleg uneori să mă retrag în întunericul propriilor gânduri.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște