Astăzi vă scriu de pe balconul unui bloc situat în centrul Parisului, iar agitația din jurul meu îmi face dificilă concentrarea – nu mă plâng, rezist haosului. Aici este potrivit de cald, iar starea generală este de entuziasm – sau cel puțin așa o percep eu. Entuziasmul vine la pachet cu bucurie, cu teamă, cu nostalgie, aduce cu sine nesiguranțe, dar și acte de curaj. Îmi pare că entuziasmul este o emoție care nu vine niciodată singură – și am stabilit deja că emoțiile, chiar dacă ne înfricoșează, ne plac.

Uneori plecăm din dorința de a evada, însă nenorocirea face ca simțurile să ne prindă din urmă și să ne copleșească. Aveam puțin peste cincisprezece ani când mi-am dorit pentru prima dată să las totul în urmă. N-am reușit, în esență, nici măcar să trec pragul casei. Și poate că frica a avut, cel puțin atunci, iz de instinct de supraviețuire, de conservare – în mod cert nu eram pregătită să plec și nici să dau piept cu realitatea din afara celor patru pereți pe care îi cunoșteam atât de bine. Încă de atunci acasă a rămas locul meu sigur.

O poezie din centrul Parisului

Ana Blandiana a prins una dintre cele mai frumoase poezii în volumul intitulat „Ochiul de greier”, 1981, a numit-o „Acasă” și atunci când am citit-o pentru prima oară am simțit că ea a tradus o parte a sufletului meu pe care eu nu am reușit să o pun în cuvinte.

„Era un timp cînd mă simțeam/ în trupul meu, acasă./ Știam locul fiecărui lucru – fereastra în care răsărea soarele/ și peretele dinspre nord,/ nu mi-era niciodată urît/ îmi găseam de dimineața/ pînă seara de lucru,/ iar dacă plecam undeva/ abia așteptam să mă întorc./ Acum de-atîta ordine mi-e silă/ și de știutulpederost mi-e somn,/ nu mai țin minte cînd am fost adusă/ în încăperea prea frumoasă pentru mine./ Căutam pe cineva și i-am rămas în loc?/ Sau poate a fost o cursă/ în care-s prinsă încă?/ Aștept de mult și nu mai știu pe cine../ Oh, mi-e atît de frig în casa asta/ Dac-aș pleca acum ar fi de tot.”

Astăzi vă scriu de pe balconul unui bloc situat în centrul Parisului, iar agitația din jurul meu îmi face dificilă concentrarea – nu mă plâng, rezist haosului. Aici este potrivit de cald, iar starea generală este de entuziasm – sau cel puțin așa o percep eu. Entuziasmul vine la pachet cu bucurie, cu teamă, cu nostalgie, aduce cu sine nesiguranțe, dar și acte de curaj. Îmi pare că entuziasmul este o emoție care nu vine niciodată singură – și am stabilit deja că emoțiile, chiar dacă ne înfricoșează, ne plac. Astăzi mi-e dor de casă. Astăzi mi-e dor de mine.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.