Viața este surprinzătoare, darnică și plină de oportunități. Orizontul infinit poartă pe umeri speranța zilei de mâine și nostalgia zilei de ieri. Universul este angrenat doar în relații bilaterale, el cunoaște reciprocitatea mai bine ca orice și ca oricine, oferă ceea ce primește, își plătește întotdeauna datoriile. Cerul nu are limite, norii sunt mai aproape decât credem – trebuie doar să credem!
Cu puțin noroc, dacă este blândă, toamna îmi mângâie obrajii și simțurile. Mirosul îmbietor al strugurilor copți, frunzele ruginii care se grăbesc să cadă, vântul dulce și răcoros, dărnicia pământului, roadele muncii, toate aceste minunății pe care, abia mare, m-am oprit să le admir. Mărturisesc: toamna nu a fost niciodată anotimpul meu preferat, mai ales atunci când eram mică. Vara și iarna erau, însă, perioadele mele favorite din an. Mai târziu, am înțeles că întocmai acest anotimp reprezintă, metaforic, granița liniștită dintre prea cald și prea rece, perioada pe care o descriu, pur și simplu, cu prea bine.
Viața e prea scurtă pentru iubiri care te țin cu glastra goală.
Stă scris pe coala îngălbenită de vreme din mașina mea de scris.
Viața este prea scurtă să o trăim în așteptare. Viața este prea scurtă să irosim minute, ore, zile în șir, să sacrificăm oportunități, să zăbovim pe treptele reci ale nemulțumirii. Viața este prea scurtă să ne fie teamă să o trăim. Și totuși.. o frică, de cele mai multe ori irațională, tinde să ne guverneze întreaga existență. Ce nenorocire! Ce subiect de roman! Ce tragic!
“Pe lume sunt lucruri pe care numai prezența unei femei le poate transmite.”
Haruki Murakami
Pe lume sunt lucruri pe care doar o femeie le simte. Și încă nu m-am hotărât dacă această putere a ei reprezintă mai de grabă o binecuvântare, decât un blestem. Să simți tot, să nu poți explica mare lucru, să fii blamată pentru cât ești de sensibilă, de schimbătoare, de nesigură. Să oscilezi constant între ceea ce simți și ceea ce trebuie să simți de fapt.
Am să cred că viața este surprinzătoare, darnică și plină de oportunități, că orizontul infinit poartă pe umeri speranța zilei de mâine și nostalgia zilei de ieri, că universul este angrenat doar în relații bilaterale, că el cunoaște reciprocitatea mai bine ca orice și ca oricine, că oferă ceea ce primește și că își plătește întotdeauna datoriile, că cerul nu are limite și că norii sunt mai aproape decât credem – trebuie doar să credem!
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște