În ultimii ani, toamna a căpătat în sufletul meu un loc aparte. Mi-am dat seama cât de tare ne asemănăm, câte doruri ne trec, câte nostalgii ne leagă. Articolele despre toamnă au un farmec aparte și, aplecându-mă asupra lor, redescopăr un eu interior întârziat plin de dor și de dragoste.
Ah, ce multe se pot schimba într-un an. Sunt dese momentele în care, chiar și pentru câteva minute, aș vrea să mă reîntorc în trecutul meu sigur și călduros. Dar desigur că neputința și imposibilitatea de a face ceva în acest sens mă dor și nu fac decât să îmi reamintească ce multe se pot schimba într-un an.
Articolele mele săptămânale fac, însă, obiectul unei dulci excepții, căci cu ajutorul lor mă pot reîntoarce oricând la ceea ce am fost acum o luna sau la ceea ce gândeam acum un an. Cred că totalul, în cei peste patru ani de jurnal virtual, depășește cu mult suma sutelor de texte cu care am venit în fața dumneavoastră de-a lungul vremii. Atunci când le recitesc pot spune cu exactitate starea de spirit pe care o aveam când le-am redactat, perioada din viață în care mă aflam, poate și cu ce eram îmbrăcată, ce visasem cu o noapte în urmă, ce griji mă apăsau, ce fel de sclipiri aveam în ochi, unde eram, încotro mă duceam, momentul din zi, locul, ce anume era real, ce era ficțiune.
Astăzi, 1 Noiembrie, sunt haos, port ruj roșu în speranța că aș putea salva ceva, noaptea trecută am avut o migrenă teribilă care a guvernat insomnia cu care mă lupt în mod obișnuit, e puțin trecut peste ora prânzului, sunt ancorată în realitate cu toate că singurul lucru pe care îmi doresc să îl fac este să evadez în imaginație. Acolo sau în trecut.
Acum câteva zile am fost numită mironosiță. Și în toată superficialitatea mea, în toată nevoia de a fi superioară, m-am decis să îmbrățișez acest cuvânt și chiar sa mi-l însușesc. Termenul bisericesc definește mironosița ca fiind una dintre femeile care, după Noul Testament, a dus balsamuri la mormântul lui Iisus pentru a-I unge trupul, purtătoarea de mir. Generic, mironosița este femeia cucernică, smerită. Expresia a face pe mironosița este descrisă ca fiind acțiunea unei femei de a-și lua aere de nevinovăție, de a simula pietate și modestie, de a se preface. În cele din urmă, mironosița, este și o specie de fluture – cu aripile din față albe, cu pete cafenii, și cu cele din spate cenușii-albăstrii – Lymantria monacha.
Nu mi-au plăcut niciodată fluturii, contrar tuturor așteptărilor, căci femeile trebuie să iubească gingășia, deci cu siguranță trebuie să iubească fluturii, nu?
Rămân, totuși, la ideea că epitetul mironosiță nu mi se potrivește. Expresia a face pe mironosița, însă, mi se potrivește chiar foarte bine. Prefăcătoria, ipocrizia, ideea de a mă considera nevinovată și practica de a nu recunoaște nici în ruptul capului că ceva poate să fie exclusiv vina mea – eu. Mereu este și altceva la mijloc, un șir de evenimente nepotrivite, de stări, de întâmplări, un cumul de traume și niciodată doar vina mea. Și totuși.. nu oricărei femei îi stă bine, din când în când, să facă pe mironosița?
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.