Este ciudat cum învățăm încă de mici să vorbim și mai apoi cum încercăm întreaga viață să ne exprimăm din ce în ce mai bine. Descoperim extrem de multe lucruri despre noi înșine atunci când gândim obiectiv și când nu lăsăm cuvintele celorlalți să ne afecteze, ci doar să ne ajute să pricepem unde nu facem așa cum, probabil, ar trebui să facem. Nu-i bine să ne privim prin prisma celorlalți – indiferent de cum ne văd ei, însă, din când în când, consider că e indicat să tragem măcar cu ochiul.

În ultima săptămână am tot auzit vorbindu-se despre mine ca fiind descurcăreață. M-am bucurat, însă m-am tot întrebat de unde vine această calitate, ce văd oamenii în mine atunci când mă numesc astfel. Când am găsit numitorul comun am realizat că, de fapt, cei din jurul meu consideră că indiferent de situație găsesc rezolvare pentru că știu să vorbesc. Sau cel puțin asta consider eu că se întâmplă, că de-a lungul timpului am învățat să mă exprim și să încerc pe cât posibil să mă controlez, să îmi schimb tonalitatea, expresivitatea, să aleg cuvinte alese sau, din contră, să fiu cât mai simplă și mai concisa posibil.

Descoperim încă de mici literele, termenii noi, sensurile cuvintelor și, într-o manieră ciudată, pe tot parcursul vieții învățăm să așezăm în propoziție, să ne exprimăm din ce în ce mai bine în funcție de context și mai ales de interlocutor. Nu am deschis articolul de astăzi spunându-vă această constatare întâmplător, ba din contră, am atât de multe motive întemeiate încât nici nu știu de unde să încep.

Au existat extrem de multe momente în viața mea în care am pierdut tocmai pentru că nu am știut să discut, să pun problema, să cer ce vreau, să explic pe înțelesul celui din fața mea. Cea mai prețioasă resursă pe care am pierdut-o a fost timpul. Am reușit fie să mă frustrez până la lacrimi, fie să mă enervez îndeajuns de tare încât să mă cert, așa că ceea ce trebuia descurcat, a rămas înnodat pentru o lungă perioadă de timp – cel puțin în imaginația mea, căci eu am vrut de când mă știu să rezolv lucrurile pe loc, din prima încercare, răbdarea nefiindu-mi niciodată prietenă.

Am învățat în timp să mă descurc singură, fără vreun ajutor din exterior, însă mereu am avut în minte ideea că universul, divinitatea, pune în palma celui neștiutor și smerit, lumina necesară pentru a deschide calea. Astfel că am reușit să deschid ferestre acolo unde ușile mi-au fost închise. Un cap limpede este absolut necesar atunci când ai o nevoie. În primul rând pentru a conștientiza, apoi pentru a denumi exact nevoia propriu-zisă. Detașarea ajută enorm, căci emoțiile tind să ne încurce, subiectivitatea să ne dezvolte atașamentul. Nu-i bine să ne privim prin prisma celorlalți – indiferent de cum ne văd ei, însă, din când în când, consider că e indicat să tragem măcar cu ochiul.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște