Sunt sigură că de-a lungul articolelor săptămânale m-am descris nu o dată, ci de zeci de ori, ca fiind o fire nehotărâtă, capricioasă, ezitantă. Veșnic confuză, suficient de modestă încât să știu că pot fi cu ușurință înlocuită, îndeajuns de arogantă încât să știu ca nu mai există niciuna ca mine. Un paradox umblător, o muză devenită cu timpul autor, un ideal, un fals, un muritor care caută să trăiască fericit.

Puțin nehotărâta și relativ nesigură pe mine, puțin din toate și, la sfârșit, cumva prea multă. Cu un aer de superioritate care să ascundă lacunele sufletești, îmbrăcată bine, curată și întotdeauna zâmbitoare. Astăzi un zâmbet fals, mâine, cu puțin noroc, unul real. O singură dată în viață poetă. În toate celelalte dăți, cititoare de poezii.

E toamnă, e atât de predictibil faptul că o să vă las în articolul de astăzi versuri..

“Scriam cu litere de-o șchioapă, deunăzi, că îmi plac poeziile, mai ales cele atipice, poeziile al căror tâlc să fie unul necunoscut și, totodată, cunoscut de fiecare cititor în parte, îmi plac poeziile care se simt, îmi plac poeziile-povești, cele care au de spus mai mult decât câteva rânduri și, oricât de tare îmi plac versurile pentru copii, poeziile pentru oameni mari pur și simplu mă fascinează. Îmi plac și oamenii-poveste, aceia care duc pe umerii lor mai multe decât lasă să se vadă, oamenii care pășesc cu grație indiferent de câte au în bagaj, dar nu pot să vă mint.. îmi plac și cei care devastează totul în jurul lor – căci după ei, n-am mai fost niciodată aceeași.” – vă mărturiseam într-una dintre săptămânile trecute.

Și tot într-una dintre săptămânile trecute vă spuneam despre femeia în a cărui viziune, uneori, mă regăsesc. O numeam atunci o muză a literaturii, o descriam ca pe un poet desăvârșit: Nina Cassian, un personaj dintr-o poezie universală. Și știți ce îmi pare? Că autoarea versurilor de astăzi, Ilinca Bernea, îi seamănă. Cu un doctorat în filozofie, specializată în teoria artei, critic și curator, membră a Uniunii Scriitorilor din România, romancieră, poetă, cea care a dat viață versurilor mele de dor din astă seară.

Confuzia – Ilinca Bernea

“Nu mamă nu sunt eu cea din fotografie,/ e o altă femeie, nu vezi, are obrajii scobiți de vânt/ și buzele subțiri, nu dolofane ca ale mele/ are mâinile muncite/ tu știi cât sunt eu de puturoasă/ are ochii blajini și îngăduitori/ tu știi cu câtă furie mă reped eu la toți/ neisprăviții/ n-o vezi cât e de smerită?/ eu sunt numai revoltă, numai mândrie/ și apoi/ tu ești mai tânără ca ea, mamă,/ în toate reveriile mele.”

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște