Pe când eram prea mică pentru a înțelege încărcătura anumitor obiceiuri, mergeam la colindat doar pentru covrigi, mere și nuci. Crescând, am înțeles că de covrigi, de mere și de nuci o să îmi fie cel mai puțin dor. Aș vrea să mă întorc în timp și să merg din nou, din ușă în ușă, vestind un an bun, îmbelșugat, însă acele vremuri au apus, iar astăzi stau în pragul casei, ascultându-i pe colindători și oferindu-le, la rândul meu, covrigi, mere și nuci.

Nu am lăsat niciun an să treacă fără să fiu colindată, păstrând totuși tradiția de a-mi colinda familia, exact așa cum făceam când eram mică. De câțiva ani buni, vă colind pe fiecare dintre voi, fără excepții, urându-vă din inimă sănătate, belșug, putere de muncă, prosperitate și tot ce este mai bun.

Întorcându-mă la vremea când eram mică, îmi amintesc cu drag de mama și de tata, ascultându-ne în pragul casei, pe mine și pe ceilalți copii din cartierul liniștit în care am copilărit. Cu traista plină, continuam drumul și vesteam tuturor Nașterea Domnului, primind în schimb covrigi, mere și nuci.

Zilele trecute vorbeam cu niște prieteni despre cât de mult s-au schimbat lucrurile, despre cât de puțini copii mai merg acum la colindat, despre cât de rar li se mai deschide ușa celor care vin să ne ureze și să ne binecuvânteze cu inimile lor curate noul an. Desigur că cei mici cred că este doar despre darurile primite în schimb, tocmai de aceea, noi, cei mari, trebuie să le insuflăm această tradiție, exact așa cum părinții noștri ne-au insuflat-o nouă, înțelegând abia mai târziu că nu-i doar despre covrigi, mere și nuci.

Acum câțiva ani, în prag de sărbători, am trăit una dintre cele mai frumoase colinde. Astăzi am reauzit-o la radio, m-am întors in Decembrie 2022 și am decis să schimb “Galbena gutuie” de atunci cu “Ridica-voi ochii mei” de acum.

“Ridica-voi ochii mei la ceruri/ De unde va veni, ajutorul meu/ Ajutorul meu de la Domnul/ Cel ce a făcut cerul și pământul./ Întru Tine, eu mi-am pus nădejdea/ Să nu mă depărtezi de la fața Ta/ Doamne, Doamne, Sfinte Doamne,/ Glasul meu auzi când mă rog eu Ție./ Către Domnul, pașii mei voi duce/ Și Legea Lui va fi îndreptarea mea/ Aliluia, Aliluia, Aliluia/ Slavă Ție Doamne.”

Articolul de astăzi este o colindă în noiembrie, dintr-un decembrie apus, dar care încă îmi încălzește sufletul exact ca atunci când a văzut pentru prima oară lumina tiparului. Ce binecuvântare că încă pot lua inima mea în palme într-o zi atât de geroasă, că încă pot sufla spre ea respirații calde și blânde, că încă bate.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște