O viață dezrădăcinată de cel mai prețios concept al ființei umane: sentimentul de apartenență.
Decembrie 2023
Luna decembrie a anului trecut încununa sfârșitul și, deopotrivă, începutul unei noi vieți. O viață incompletă, dezrădăcinată de cel mai prețios concept al ființei umane: apartenența. Revin emoționată la un articol redactat cu greu, căci îmi aduc aminte, ca ieri, de degetele tremurânde care apăsau nearticulat pe taste, de frigul pe care îl simțeam în oase, de teama care mi se instalase în corp, de nostalgia unei copilării cu adevărat apuse.
Vă povesteam despre sărbătorile de iarnă, dorindu-mi din toată inima ca în acel an să nu mai vină, cu toate că le complimentam spunându-vă despre ele că reprezintă cea mai frumoasă perioadă din an. Magia cade greu pe umerii orașelor frumos împodobite, fiecare drumeag pâlpâie a speranță, în timp ce noi suntem, pe rând, învăluiți de mreaja acestui anotimp feeric. Seria articolelor de iarnă rămâne cea mai apropiată sufletului meu, căci prin ea v-am lăsat să descoperiți omul din spatele articolelor, cel care, la fiecare sfârșit de săptămână, își spune povestea din spatele unui ecran.
Astăzi vreau să vorbesc puțin despre “Concluzii ale unui eu interior întârziat” seria mea favorită dintre toate cele pe care, de-a lungul timpului, am încercat să le integrez in articolele mele săptămânale. Diferită de seria articolelor crăciunistice de care sunt, de asemenea, îndrăgostită, seria concluziilor a luat naștere în urma unor întâmplări din viața mea pe care nu mi-am dorit sub nicio formă să le expun public. Și pentru că asupra mea și poate și asupra stilului meu de scriere aceste schimbări și-au pus amprenta într-un mod ușor de recunoscut pentru cititorii mei, dar și din respect pentru toți cei care își aruncă privirea, chiar și din când în când, asupra textelor mele, am nădăjduit din tot sufletul să găsesc o soluție la limita unui compromis, care să nu îmi afecteze nicidecum dorința de a rămâne la fel de sinceră cu voi ca de fiecare dată.
“Concluzii ale unui eu interior întârziat” rămâne poate cea mai sensibilă parte a mea din mediul online, seria cu impactul emoțional care m-a trecut prin stări despre care nici măcar nu știam că există, clădită pe cele mai sincere gânduri, pe cele mai deznădăjduite manifestări, pe cele mai puternic înrădăcinate crezuri. De la ultimul articol al seriei și până astăzi am strâns, din nou, tot felul de înregistrări mentale și sufletești pe care vreau să le împărtășesc cu voi. Revin în curând cu ele, însă până atunci vă las cu gândul care a guvernat întreaga săptămână: ne naștem din carne și oase, dar trebuie să trăim de parcă am fi făcuți din fier.
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.
