Diamantul Hope are o culoare albastră neobișnuită, 45,52 de carate, a trecut prin mâinile unor regi, bancheri, milionari și, la un moment dat, a primit un „bonus” de marketing: reputația de a fi blestemat. Unele bijuterii sunt atât de spectaculoase încât ajung să aibă propria biografie, însă aici trebuie să facem diferența dintre istorie și legendă. Diamantul are o poveste incredibilă, dar ce putem spune despre blestemul ce planează deasupra lui?

Totul începe în secolul al XVII-lea, când negustorul francez Jean-Baptiste Tavernier a ajuns în posesia unui diamant albastru impresionant, despre care se consideră că provenea din regiunea Golconda din India. În 1668, Tavernier i l-a vândut regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Piatra cântărea atunci aproximativ 112 carate în vechea unitate franceză de măsură, adică mult mai mult decât diamantul pe care îl vedem astăzi. Regele nu s-a mulțumit, evident, să-l țină într-un sertar. Diamantul a devenit cunoscut drept „French Blue”, fiind inclus în patrimoniul regal francez. Cercetările moderne sugerează chiar că piatra fusese tăiată într-un mod special pentru a produce, atunci când era montată pe un fundal auriu, impresia unui mic soare în centrul ei. Foarte potrivit pentru Ludovic al XIV-lea, supranumit „Regele Soare”.

În 1792, în timpul Revoluției Franceze, bijuteriile Coroanei au fost jefuite, iar diamantul nostru a dispărut și pentru câteva decenii nimeni nu mai știe nimic despre el. În 1812 însă, la Londra, este documentată existența unui diamant albastru de aproximativ 45,5 carate, iar cercetătorii consideră astăzi că acesta era French Blue. Cu alte cuvinte, celebrul diamant nu dispăruse chiar de tot, doar își schimbase înfățișarea și își pregătea următorul capitol. În 1839, piatra apare în catalogul colecției lui Henry Philip Hope, un bancher britanic pasionat de pietre prețioase. De aici vine și numele pe care îl poartă astăzi: Hope Diamond.

De-a lungul timpului au circulat povești despre proprietarii care ar fi avut parte de tragedii, falimente sau alte nenorociri după ce diamantul le-a intrat în posesie. Problema este că legenda nu se potrivește prea bine cu documentele istorice. Ideea unui „blestem” al diamantului a devenit populară abia la începutul secolului XX. Un moment important a fost în 1908, când Washington Post publica un articol despre presupusa putere malefică a pietrei. Mai târziu, bijutierul Pierre Cartier a contribuit la dezvoltarea poveștii atunci când încerca să vândă diamantul către Evalyn Walsh McLean, o celebră moștenitoare americană. Cartier a prezentat o versiune spectaculoasă a trecutului pietrei, inclusiv povestea blestemului. Cu alte cuvinte, diamantul nu a venit la pachet cu un certificat de ghinion, a primit povestea ceva mai târziu. Evalyn Walsh McLean, de altfel, nu s-a speriat deloc. Din contră, a devenit una dintre cele mai cunoscute purtătoare ale diamantului și l-a integrat în viața ei extravagantă. Apoi, după moartea sa, bijuteria a ajuns la Harry Winston. 

În 1958, Winston a făcut ceva care a schimbat definitiv destinul diamantului: l-a donat către Smithsonian Institution. Piatra a fost trimisă prin poștă către muzeu, într-un gest care astăzi pare aproape neverosimil pentru un obiect atât de valoros. De atunci, Hope Diamond poate fi admirat la National Museum of Natural History din Washington, D.C, iar dacă mă întrebați pe mine, diamantul nici măcar nu avea nevoie de un blestem ca să devină celebru.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.