You are currently viewing CÂND OAMENII PLEACĂ, NATURA PREIA CONTROLUL. LOCURI REALE ÎN CARE TIMPUL PARE SĂ FI RĂMAS PE LOC – ALEXANDRA MARINESCU

CÂND OAMENII PLEACĂ, NATURA PREIA CONTROLUL. LOCURI REALE ÎN CARE TIMPUL PARE SĂ FI RĂMAS PE LOC – ALEXANDRA MARINESCU

Există locuri pe lumea asta care mă fac să-mi pun tot felul de întrebări. Nu sunt neapărat cele mai luxoase, cele mai populare sau cele în care găsești hoteluri de cinci stele. Dimpotrivă! Mă atrag locurile peste care timpul a trecut fără să ceară voie, unde ferestrele au rămas deschise spre nimic, drumurile au fost înghițite de verdeață, iar clădirile care odinioară adăposteau oameni au ajuns să fie locuite de copaci, mușchi și plante cățărătoare. Sunt locuri abandonate, dar poveștile lor sunt cât se poate de vii. Și, dacă stau să mă gândesc, există ceva fascinant în ideea că natura nu are nevoie de invitație pentru a-și recupera teritoriul.

Houtouwan, satul chinezesc îmbrăcat în verde, este unul dintre aceste locuri. Pe insula Shengshan, în China, un fost sat pescăresc care pare desprins dintr-un film fantastic. Casele sunt acoperite de iederă, vegetația se revarsă peste ziduri, iar aleile au dispărut pe alocuri sub un covor verde. În anii 1990, locuitorii au început să plece, atrași de oportunități mai bune și descurajați de izolarea comunității. Odată cu dispariția activității cotidiene, plantele au început să ocupe spațiile lăsate în urmă. Astăzi, imaginile satului au devenit cunoscute în întreaga lume. Nu cu foarte mult timp în urmă, cineva deschidea aici o fereastră, își pregătea micul dejun sau își chema copilul la masă. Acum, liniștea a devenit principalul locatar.

Dacă Houtouwan este o explozie de verdeață, Kolmanskop, din Namibia, oferă un spectacol complet diferit: camere în care dunele de nisip au ajuns să ocupe locul mobilierului. Practic, acesta este orașul pe care l-a înghițit deșertul. Povestea sa a început în 1908, odată cu descoperirea diamantelor în zonă. Așezarea s-a dezvoltat rapid, ajungând să aibă spital, școală, sală de bal și chiar cazinou. Însă, pe măsură ce resursele diamantifere s-au diminuat, locuitorii au plecat, iar localitatea a fost abandonată în anii 1950. Astăzi, nisipul pătrunde prin uși și ferestre, transformând interioarele în peisaje aproape ireale. Mi se pare incredibil cum un loc construit în jurul unei bogății atât de căutate a ajuns să fie definit de ceea ce oamenii nu au putut controla: deșertul.

Craco, satul italian rămas suspendat în timp, este, de asemenea, un astfel de loc. Aflat în sudul Italiei, pare cocoțat pe o colină ca și cum ar refuza să dispară complet din peisaj. Satul medieval a fost abandonat treptat după alunecările de teren, iar în 1963 o alunecare majoră a determinat plecarea locuitorilor din vechea așezare. Cutremurele și instabilitatea terenului au contribuit, de asemenea, la acest proces. Astăzi, ruinele caselor și ale bisericilor păstrează conturul unei comunități care a existat cândva aici. Craco a devenit și decor pentru filme, însă cred că adevărata sa poveste este cea a oamenilor care au fost nevoiți să-și lase în urmă locuințele.

Nu pot vorbi despre locuri abandonate fără să ajung la Pripiat, orașul ucrainean evacuat după accidentul nuclear de la Cernobîl din 1986. Aici, natura a recucerit străzi, terenuri și clădiri, iar animalele sălbatice au revenit în zone în care prezența umană a devenit foarte redusă. Asta nu înseamnă că zona este lipsită de pericole deoarece contaminarea radioactivă persistă, iar accesul este supus restricțiilor. Cu toate acestea, cercetările arată că fauna s-a refăcut în numeroase părți ale zonei de excludere.  Pripiat este genul de loc care mă face să privesc altfel relația dintre oameni și natură. Putem construi orașe, putem schimba peisaje și putem crede că totul ne aparține, însă lumea continuă să se transforme și fără noi.

Poveștile nu dispar odată cu oamenii. Aceste locuri nu sunt doar decoruri spectaculoase pentru fotografii. Fiecare poartă urmele unor vieți, ale unor decizii și ale unor schimbări pe care nimeni nu le-a putut opri. Mi-ar plăcea să văd asemenea locuri, să le descopăr istoria și să înțeleg ce a rămas din lumea celor care au trăit acolo. Nu pentru senzația de mister în sine, ci pentru perspectiva pe care o oferă. Până la urmă, oamenii pot pleca, orașele se pot goli, iar clădirile se pot prăbuși și, cu toate acestea, natura n-ar privi ruinele ca pe un sfârșit. Pentru ea, sunt doar începutul unei alte povești.

 

 

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.