Am încercat! Serios, am încercat! Am salvat fotografii cu interioare minimaliste, am admirat livinguri în care fiecare obiect pare să fi fost așezat cu penseta și am înțeles perfect fascinația pentru pereții albi, mobilierul simplu și nuanțele de bej. Arată impecabil, oferă senzația aceea de liniște și par desprinse dintr-o revistă de amenajări. Numai că, după ce am visat puțin la o asemenea casă și după ce am achiziționat și amenajat cu astfel de piese câteva locuri din casă, mi-am dat seama că nu mă reprezintă. Eu vreau poveste, culoare, tablouri, perne decorative, obiecte adunate din locuri diferite și, dacă se poate, câteva lucruri care să nu aibă absolut nicio legătură între ele, dar pe care să le iubesc din tot sufletul. Așa am ajuns la concluzia că sunt și voi rămâne o iubitoare de maximalism, chiar dacă minimalismul continuă să fie preferatul multor pasionați de design interior.

În ultimii ani, interioarele minimaliste au devenit aproape un standard în fotografiile de amenajări. Mobilier cu linii simple, spații aerisite, decorațiuni puține și o paletă cromatică dominată de alb, crem, gri sau bej. Nu contest frumusețea acestui stil. Înțeleg de ce oamenii îl aleg, mai ales într-o perioadă în care suntem înconjurați permanent de informații, reclame și agitație. O casă simplă poate fi exact pauza de care ai nevoie. Dar eu ce fac cu toate lucrurile care îmi plac? Unde pun tablourile, obiectele decorative, vazele, cărțile și micile amintiri pe care nu mă îndur să le ascund în dulapuri? Nu vreau să locuiesc într-un spațiu care arată permanent ca și cum tocmai a fost pregătit pentru o ședință foto. Vreau să se vadă că acolo trăiesc eu!

Aici cred că apare cea mai mare confuzie. Când spun maximalism, nu mă refer la aglomerarea fiecărui colț cu obiecte cumpărate la întâmplare. Stilul acesta înseamnă să îndrăznești să combini culori, imprimeuri, texturi și perioade diferite, fără să simți că trebuie să respecți permanent o rețetă. Îmi plac interioarele în care un fotoliu colorat stă lângă o măsuță veche, un tablou îndrăzneț schimbă complet atmosfera peretelui, iar o lampă cu un design neobișnuit devine piesa de rezistență. Îmi plac perdelele cu personalitate, covoarele care atrag privirea și combinațiile cromatice pe care, la prima vedere, poate nu le-ai fi ales niciodată. De altfel, maximalismul contemporan nu este doar o întoarcere la decorurile încărcate din trecut, este o formă de exprimare personală. Publicații precum Architectural Digest și ArchDaily descriu acest stil prin amestecul de culori, modele, obiecte și influențe, dar și prin importanța unei compoziții gândite, nu întâmplătoare.

Mi se pare că uneori ne preocupăm atât de mult să avem o locuință care arată bine în fotografii, încât uităm să ne întrebăm dacă ne place cu adevărat să trăim în ea. Urmărim tendințe, schimbăm decorațiuni și încercăm să reproducem interioare văzute pe internet, dar o casă nu este un decor permanent, ci locul în care bem cafeaua dimineața, ne relaxăm seara, primim prieteni și adunăm amintiri. Poate tocmai de aceea nu mă pot despărți de maximalism. Îmi place ideea că fiecare obiect poate avea o poveste, că o cameră poate fi veselă fără să fie perfect asortată și că nu trebuie să aleg între toate lucrurile care îmi plac. Nu am nimic împotriva minimalismului și nici nu cred că un stil este superior celuilalt. Pur și simplu, după ce am încercat să mă împrietenesc cu ideea că mai puțin înseamnă mai mult, am descoperit că, în cazul meu, uneori mai mult înseamnă mai multă bucurie. Așa că, dacă într-o zi voi avea de ales între un perete perfect gol și unul plin de tablouri, fotografii și culori, știu deja ce voi alege. Casa mea nu trebuie să câștige un concurs de minimalism, trebuie doar să mă facă să zâmbesc când intru pe ușă.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.