Nerăbdarea mea atinge cote maxime și chiar dacă de mai bine de câteva săptămâni vă tot povestesc despre un concediu de odihnă care întârzie să apară, momentul mult așteptat a sosit. Dimineața în care acest articol va fi postat este și prima dimineața pe care o voi petrece pe plajă, iar dacă mă citiți frecvent, știți despre mine că marea este una dintre destinațiile mele favorite.

Călătoritul reprezintă, cel puțin pentru mine, o pasiune fără margini. Nu am cunoscut niciodată un sentiment mai paradoxal, altul decât cel pe care îl am atunci când urmează să plec într-o vacanță. Grija a tot ceea ce las în urmă: familia mea, casa mea, dar și vibrația sufletului meu însetat de nou. La fel este și la întoarcere. Iubesc mirosul captiv în interiorul camerei mele, liniștea așternută peste covoare, bucuria clinchetului cheii din ușă, însă toate acestea sunt umbrite de nostalgia locurilor pe care tocmai le-am părăsit.

Sunt o tipă destul de organizată sau cel puțin așa îmi plac să cred. În haosul din mintea și din jurul meu există o ordine înțeleasă numai mine. Obișnuiesc să scriu liste și să pun la punct chiar și cele mai mici detalii, chiar dacă nu puține au fost dățile în care spontaneitatea a fost mai sănătoasă, stresul creat din dorința de a face lucrurile perfect aducându-mi multe bătăi de cap inutile. Sunt genul de om care are întotdeauna impresia că a uitat ceva acasă: papucii, bluza preferată ori crema de față. Partenerul meu de viață îmi spune de fiecare dată, cred eu din dorința de a mă liniștii, că atâta timp cât nu am lăsat acasă actele și banii, nu există lucru care să îmi lipsească în mod real și pe care să nu îl pot cumpăra.

Citeam zilele trecute o postare a unui internaut, postare publicată pe un cunoscut site de socializare. Respectivul vorbea, în esență, despre cât de dificil este să trăim într-o lume în care pentru două săptămâni de concediu muncim un an înreg. Dacă am fost cu totul de acord cu el? Nu. Dacă i-am dat dreptate pe alocuri? Da. Însă cred că, așa cum este din orice punct de vedere, totul ține de priorități, de educație și poate că și de vârstă. Modul în care alegem să ne petrecem timpul liber este în strânsă legătură cu viziunea și cu perspectiva pe care o avem asupra vieții. De exemplu, atunci când în viața ta apare un copil, prioritatea ta devine el, bunăstarea lui, iar dorințele tale sunt cele pe care le proiectezi, deja, într-un plan secundar. Tindem să alergăm și să iubim lucrurile care ne-au lipsit în copilărie, ori pe cele care ne aduc aminte de copilărie. Suntem paradoxuri umblătoare ale căror suflete, cred eu, nu sunt menite să râmână prea mult timp în același loc.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.