Mi se întâmplă adesea ca atunci când urmează să redactez un articol, iar în minte îmi fug zeci de alte gânduri și cu greu mă concentrez asupra unui singur subiect pe care vreau să-l dezbat, să iau o mică pauza și să mă gândesc bine la ceea ce vreau să spun cu adevărat. Întotdeauna ceva iese în evidență, ceva stă deasupra tuturor și parcă așteaptă să fie descusut și trecut prin filtrul cuvintelor. Scrisul curge, pare firesc, și rar mi se întâmplă să am o structură în spate, poate de aceea stilul îmi și este atât de dezordonat.

Atunci când ceva mi se pare interesant și consider că am ceva notabil de spus, am tendința să lungesc frazele, să exemplific, poate pe alocuri să exagerez. Și așa cum știm deja cu toții, există mici excepții care confirmă reguli, astfel că și în cazul acesta, articolele seriei “Concluzii ale unui eu interior întârziat” sunt singurele cu o structură predefinită. Vă spuneam de curând că am reușit, cu ajutorul lor, să îmi păstrez onestitatea și verticalitatea în fața dumneavoastră, dar și că tot ele au scos, aproape fără să îmi dau seama, la iveală temeri, speranțe, bucurii interioare și tristeți latente, stări și sentimente despre care nici nu credeam că există.

Și nu, nu am să îmi fac neapărat un obicei din a lua câte o concluzie și de a o dezbate într-un articol dedicat exclusiv ei, căci acestea au fost așternute pe hârtie ca fiecare să înțeleagă, prin prisma sa și strâns legat de propria experiență, ce vrea, ce poate, ce îi convine. Cu toate acestea, însă, am să completez ceea ce scriam undeva în luna octombrie a anului trecut, căci nu mă pot abține și nu-mi pot înfrâna dorința de a adăuga cele ce vor urma.

Notam: “Este bine să nu presupunem niciodată ce se află cu adevărat în sufletele celorlalți. De obicei presupunem prost.” Și nu exageram cu nimic. Zilele trecute cineva mi-a spus, într-un context deloc comod pentru mine, că sunt dură, rece. I-am zâmbit parcă aprobator, căci nu aveam puterea necesară să explic nimănui ce simt – dar mă simțeam pierdută, singură, tristă, deznădăjduită, abandonată, silită să spun niște adevăruiri care ma dureau și mă secau de bucurie. Am fost întrebată când s-a stins din viață unul dintre părinții mei și am răspuns, ferm, anul. Voiam să se termine odată, să pot ieși din încăperea ai cărei pereți mă strângeau, mă sufocau. Am fost catalogată ca fiind lipsită de sensibilitate. V-ați dat seama, probabil, că cel care a făcut această remarcă avea un statut de profesionist, iar eu eram acolo în încercarea disperată de a rezolva niste chestiuni legale, și nu pentru că am fi fost prieteni sau pentru că mi-ar fi făcut plăcere. Și cu toate acestea, remarca a fost făcută; de parcă amica mea din școala generală mi-ar fi spus că m-am machiat prost. Astfel că, încă o dată, mi s-a confirmat: “Este bine să nu presupunem niciodată ce se află cu adevărat în sufletele celorlalți. De obicei presupunem prost.”

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște