Sfârșitul friguros al lunii denumită popular mărțișor nu prevestește nicidecum anotimpul în care ne aflăm. Primăvara se încăpățânează să fie aspră, însă, conform meteorologilor, nu de lungă durată. Închei luna martie mulțumită de reușita mea în ceea ce privește lectura. V-am mai spus în câteva articole trecute că nu dețin cu adevărat nicio listă din care, pe parcursul anului, elimin ce am citit, însă am încă de când mă știu tot soiul de notițe – pe care le strâng fizic sau pe care doar le memorez – cu fel și fel de volume pe care îmi doresc să le parcurg.

Și cum nimic nu este în esență întâmplător, universul a făcut ca acum două zile să citesc și ultima pagină a celei de a șaptea carte a anului, într-o lună – de fapt, în singura lună, după părerea mea, în care natura renaște, se transformă, se inventează și se reinventează așa cum nu o mai face în nicio altă perioadă din an. Luna martie este cea care ne dezvăluie îndrăzneț că plantele, că păsările, că solul și că apele au propria lor viață, că spectacolul naturii se ține și cu și fără audiență, că în munți, pe câmpii și în codri, aproape sau foarte departe de noi, totul freamătă a viață.

Delia Owens și a ei “Acolo unde cântă racii” m-au purtat vreme de două săptămâni într-un tărâm parcă desprins din basme. V-am tot povestit în ultimul timp despre lecturile mele, și, așa cum v-am obișnuit, nu am să vă fac nici de această dată un rezumat, ci doar am să consemnez aici gândurile, sentimentele și trăirile pe care mi le-au insuflat autoarea, povestea.

Am recitit de câteva ori ultimul paragraf, contemplând la un sfârșit neașteptat. Am cugetat, apoi, spre seară, la cât de puternic sunt înrădăcinate în noi instinctul de supraviețuire, cel de conservare, cel de adaptare, cel reproductiv și cel social. M-am gândit la dățile în care m-am simțit vinovată pentru ceea ce simțeam, la cât de tare m-am judecat pe sine pentru ceva ce, aparent, era în natura mea și nu puteam să controlez. M-am întrebat de ce am ajuns aici, de ce ne-am îmbolnăvit de dorința de a ne depărta cât mai mult cu putință de ceea ce suntem de fapt?

Am uitat sau nu am mai vrut să ascultăm natura simplă care ne spune cu fiecare adiere de vânt, cu fiecare val și cu fiecare freamăt de frunză ce este firesc? Ni s-a părut, oare, natura prea rudimentară? Și dacă a fost așa, n-am realizat încă că nu ea este simplă ci noi, căci nu am putea să îi înțelegem nicicând incomensurabila-i complexitate?

“Acolo unde cântă racii” a Deliei Owens m-a trezit, câtuși de puțin, la realitate și mi-a demonstrat, încă o dată, micimea oamenilor. M-a învățat că uneori, natura-i mai justă și mai corectă decât orice pe lume. Mi-a reamintit că pentru fiecare întrebare, neliniște, ori tumult, natura are un răspuns – însă am alergat, prostesc, prea tare și prea departe de ea ca să-i mai auzim, acum, strigătul.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște