Minunata noastră lume dâmbovițeană populată din plin nu doar de oameni, ci și de tot felul de viețuitoare, se află într-un permanent schimb de impresii, păreri și modele. Dacă până mai ieri toți își arătau umanitatea prin fapte care mai de care mai filantropice, astăzi, probabil de frica de a nu fi în trendurile vreunei ideologii rasiste, preferă lumea animală, că de, acolo, în lipsa unei direcții clare, partinice, numai foamea și instinctul reglează opțiunile.

Între ruinele Târgoviștei, ruinați de glorie și în deficit umanist și de memorie, cu delicatețea ursului în pădure, câte unii se orientează, privind păsărește, către câte un hambar plin. Și dacă din ceea ce pica pe vremuri a rămas numai amintirea, acum o lipsă existențială profundă, un vid filozofic transformat după principiul lui Tesla în energie liberă, e adevărat cugetătoare și căutătoare de spațiu și roade, trezește ambiții de cele din ordinul Pesrissodactyla.
Oftând în tril de corb, gândindu-se la ce era odată, când nu invidia orice caprină, câte un tânăr măgăruș, fostă mare speranță de a ajunge măgar deplin odată, mare iubitor de La Fontaine, a rămas blocat în aspirațiile cățelușului iubitor de faimă.

Istoria nu e tocmai damă bună și nu a ținut cu el, mai ales atunci când tânăra păsărică, iubitoare de viraje și calești strălucitoare, a intrat cu oiștea-n gard, totul lăsându-se cu greutăți pe coadă. Și privind înapoi, cu mânie, în ciuda muzicii orchestrei centrale care nu crede-n lacrimile a ceea ce putea dar n-a mai fost să fie, pentru că nu a găsit altă rimă decât cea cu autorul răgetelor, s-a gândit că bine ar fi să aducă aminte posterității ce măgar era odată și ce căra pe nobila-i spinare! A, nu, nu era vorba de Buridan, ci de amintirea unui chiolhan! Unul ce-a frânt visul unei măiastre ce se dorea în zbor! Tristețea adâncă l-a cuprins și fiorii invidiei l-au învins, c-așa, dintr-o dată, a ajuns să râvnească la poziția de capră. La ce-a fost odată, pe când nu se povestea despre măgari, corbi și capre.

Invidiatul a tras concluzia ce se impunea și anume că ”măgarul drept mulțumire lovește cu piciorul pe cel care îl scarpină”, aducându-i aminte celui ce sângele îi fierbe prin maidane că pe vrea când în loc de cinste, pardon, de capră stătea, primea belșug de scărpinături, chiar dacă acum ambiția-i mai mare decât speranța și neputința mai tare decât dorința! În acest tril fermecat, între răgete și înțelepciune, clasici în viață într-ale nechezatului și scărpinatului, cu gândul probabil la maeștri ce demult au trecut Styxul, își aduc aminte de ce încurajați erau odată când stăteau și ei capră și în dulce răget de ucenic învață cum să se cațere un pic. Vremea vine și tot trece și unii merg către mai rece, aburiți puțin de tot de o sfârâială de procent șchiop.

Dar, nu-i rău c-am ajuns cu toții să ne minunăm de bieții măgăruși cu foste perspective ce nechează azi cu grijă, încercând pe cât se poate ca, în loc să ajungă sus, să se pomenească dus de valul schimbării, în anul plecării.

Ce să zicem, e de admirat toată această aplecare către capre și măgari, căci suntem doar noi cu toții iubitori de animale ce dau din picioare să ajungă pe cărarea ce să-i ducă la pășune. Pentru unii poate fi ceea ce chiar și-au dorit, pentru alții deloc, ajungând numai să păstreze răcoarea și splendoarea beciului în care Țepeș își ținea oarecând doritorii să-i ia locul.

Uimit de atâta aplecare spre înțelepciunea măgărească și căutând în cartea proverbelor am găsit și noi câteva, rămânând numai ca acești vajnici adoratori ai neamului măgăresc să-și identifice deviza: A trecut printre măgari ca un măgar. Dacă țipă un măgar, țipă toți măgarii. Alt samsar același măgar. Măgărușul găsește cusur măgarului. Capra celuilalt are întotdeauna ugerul mai mare!

Acesta este un pamflet iar orice asemănare cu diverse persoane este pur întâmplătoare.