Despre Khaled Hosseini și despre a lui “Splendida cetate a celor o mie de sori” v-am mai povestit – la scurt timp după ce am terminat de lecturat impresionantul volum. Ceea ce nu am apucat să vă spun, însă, este faptul că m-am îndrăgostit incontestabil și iremediabil de stilul autorului consacrat, de felul în care acesta aranjează cuvintele, de modul în care le alege, de subiectele pe care le abordează, de personajele pe care le creează și de legăturile speciale dintre acestea, dar mai ales de ceea ce trezește în mine lucrarea lui. El este scriitorul despre care vă spuneam că m-a impresionat atât de tare, încât am decis să îl citesc cu măsură – de teamă să nu epuizez opera sa. În tot acest timp, am încercat să cunosc alți autori, să mă reîntorc la cei pe care îi îndrăgesc deja, dar toate au fost în zadar. Am ajuns, astfel, să deschid un alt volum înțesat de trăiri spectaculoase, “Vânătorii de zmeie”.

Născut în Kabul, Khaled Hosseini, autorului afgan-american, pictează imaginea unui Afganistan puternic înrădăcinat în amintirile primilor unsprezece ani din viață petrecuți acolo, iar acesta este unul dintre sutele de motive pentru care, consider eu, nimeni altcineva nu ar fi putut să descrie mai bine emoția unei țări atât de controversate. Ca și în cazul bestsellerului “Splendida cetate a celor o mie de sori”, acțiunea romanului “Vânătorii de zmeie” este zguduită de războiul petrecut pe teritoriul pământului natal. O altă asemănare a celor două opere este reprezentată de legătura specială dintre două personaje, iar dacă în prima lucrare le aveam pe Mariam și pe Laila, în cel de al doilea volum suntem încântați de prezența lui Amir și de cea a lui Hassan.

“Vânătorii de zmeie”, o capodoperă care vorbește despre puterea prieteniei necondiționate, despre importanța familiei, dar și despre greutatea unui destin deja scris, guvernează asupra credinței că a două șansă vine doar dacă suntem dispuși să procedăm diferit, să ne răscumpărăm greșelile inițiale și astfel să ne eliberăm de povara unor regrete și a unei vinovății mistuitoare. N-am de gând să vă povestesc nimic concret despre acțiunea propriu-zisă, căci tare mult mi-aș dori să dați o șansă acestei lucrări spectaculoase, captivante. Un roman înțesat de referințe ale civilizației afgane, de cuvinte în farsi, cu un condei aparte, decorat de misterul lumii islamice. Vă las un scurt paragraf care, sper eu, va trezi în voi curiozitatea asupra acestei culturi fascinante și asupra acestei povești de-a dreptul emoționante: “La vârsta de doisprezece ani, într-o zi întunecată și rece din iarna lui 1975, am devenit ceea ce sunt azi. […] E greșit ce se spune despre trecut, că poți să îl îngropi. Pentru că trecutul își face drum spre lumină cu ghearele. […] Stând în bucătărie, cu receptorul în ureche, am știut că nu era doar Rahim Khan pe fir. Era trecutul, cu păcatele mele neispășite.” O altă frază pe care îmi doresc să o las aici, cu voi, este, poate, fraza care guvernează întregul roman: “Pentru tine, de încă o mie de ori!”

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște