E toamnă, e atât de predictibil faptul că o să vă las în articolul de astăzi versuri.

E toamnă, e despre poezii.

Îmi place să descopăr autori noi. Zilele trecute am descoperit-o pe Dana Banu, o femeie autentică născută în martie 1970 undeva în Târgu-Mureș. Debutul său, sau mai bine spus al poeziilor sale, a avut loc în revista Astra – anul 1984. Avea doar paisprezece ani. Acum locuiește la Paris și cred că o parte din inspirația ei este dată de străzile înguste pe care, de obicei, turiștii nu le umblă. A publicat mult, iar dintre operele ei amintesc Poezii din țara lui Elian, Luna și Îmblânzitoarea de oameni, Cartea singurătății, Orașul părăsit, Ferestre.

Îmi place tare mult cum scrie, îmi place felul sofisticat, dar simplu, prin care ajunge la cititori.

Coincidență sau nu, astăzi, 1 Noiembrie, vă las aici, captivă între paginile acestui jurnal virtual, o poezie cu același nume, semnată chiar de ea.

“Spre seară se vor aprinde lumânări prin cimitirele lumii/ în straie albe de sărbătoare vor trece tăcuți înspre lună/ toți oamenii sufletului meu călător./ În cortegii prea lungi ei desenează tăcerea aceasta/ parcă nici nu mai știu de unde am venit/ nu mai e niciun semn de aducere aminte./ Uneori mă gândesc la nașterea mea ca la primul pas înspre moarte/ atunci închid porțile și mă ascund printre cuvinte./ Astăzi muzicile nu se vor auzi la castel/ menestrelii au coborât în pământuri/ acolo unde se nasc versuri de aur cu măști de catifea violet./ Dacă mâna aceasta nu tremură și pasul nu mai e șovăitor/ e pentru că astăzi lumina celor care au trecut prin sufletul meu călător/ veghează.”

Îmi place tare mult cum scrie, îmi place felul sofisticat, dar simplu, prin care ajunge la cititori. Îmi place cum se descrie pe sine. Ba chiar în Ferestre, 2021, Dana Banu spune: “Această carte sunt eu. Un om simplu, uneori sofisticat. La fel ca tine, cel care tocmai o citești. Scriu notații zilnice de pe la 12 ani. Îmi sunt alături, astfel, prin literatură. M‑am ajutat când mi‑a fost greu. M‑am bucurat de victorii și m‑am consolat pentru înfrângeri. M‑am dovedit întotdeauna a fi cel mai bun prieten al meu.”

Scriam cu litere de-o șchioapă, deunăzi, că îmi plac poeziile, mai ales cele atipice, poeziile al căror tâlc să fie unul necunoscut și, totodată, cunoscut de fiecare cititor în parte, îmi plac poeziile care se simt, îmi plac poeziile-povești, cele care au de spus mai mult decât câteva rânduri și, oricât de tare îmi plac versurile pentru copii, poeziile pentru oameni mari pur și simplu mă fascinează. Îmi plac și oamenii-poveste, aceia care duc pe umerii lor mai multe decât lasă să se vadă, oamenii care pășesc cu grație indiferent de câte au în bagaj, dar nu pot să vă mint.. îmi plac și cei care devastează totul în jurul lor – căci după ei, n-am mai fost niciodată aceeași.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște