Îi era, de fapt, frică de moarte. Nimeni nu îndrăznise să-i vorbească despre asta. Obișnuise să ia totul în râs. Făcuse o nesfârșită bășcălie de tot ce însemna spiritualitate. Atotputernicia argumentului științific îi oferise o aură de veșnicie artificială. Iar acum, boala și amenințarea unei umbre înfiorătoare erau peste tot în jurul său. Nu mai era sigur de nimic. Se așeză pe un scaun și începu să plângă încetișor. Simțea cum i se limpezesc gândurile… Parcă se ruga, dar nu știa Cui. Începu să se aștearnă liniștea.
Ar fi vrut să vorbească. Își dădu seama că nu avea încredere în nimeni. Toți erau schimbători și pregătiți să râdă la cel mai mic semn de slăbiciune. Nu aveau timp de discuții sincere. Propria urâțenie interioară nu le mai permitea să asculte greul din sufletul cuiva. Nu mai credeau de mult în Lumină. Știa foarte bine toate acestea. Trebuia să moară singur, părăsit de toți, într-un mod cât mai igienic.
Observă că plânsul său avea ecou. Se uită în toate direcțiile. Să fie, oare, adevărat că nimic nu este întâmplător? Părea că fiecare gând al său este auzit. Că Cineva este lângă el și îl mângâie cu o atingere pe care nu putea să o descrie. Chiar că îi vorbește într-o limbă ce avea cuvinte pentru tot ceea ce el nu putea exprima. Inima începu să îi bată mai tare și să se încălzească. O căldură plăcută îl învăluia în blânde așternuturi pe care și le amintea din copilărie.
Nu-i mai venea în minte niciun slogan și oamenii nu mai erau atât de diferiți precum îi știa. Acum le simțea durerea ca pe a lui. Ca să își piardă orice vulnerabilitate, cândva, de mult, se hotărâse să fie total indiferent, rece, gheață. Pe atunci era convins că va atinge succesul călcând peste cadavrele tuturor pentru a rămâne, în sfârșit, singur. Și, bineînțeles, nemuritor.
De mic fusese luat pe stadioane pentru a ridica osanale unor efigii false. Acum câțiva ani milita pentru tot felul de drepturi. Era convins că înțelesese perfect ce-i bine pentru toți. Era mirat că lumea era atât de proastă și de înapoiată. Doar că acum nu-i mai păsa decât de propria durere și teamă pe care ar fi vrut să o împartă cu cineva drag. O fi iubit vreodată? Ce întrebare ciudată! În numele unei iubiri dezgolite de taină ar fi fost dispus chiar să ucidă. Poate că îi era ciudă că nu iubise, de fapt, niciodată. Singura pe care nu o poți stăpâni, controla, ucide. De aceea, lumea va supraviețui oricărei frici: pentru că Iubirea nu poate fi ucisă de două ori.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „