…cum dreptul Simeon Te ținea în brațe cu nețărmurită dragoste. Gângureai fericit la vederea acelei bărbi, asemenea unui fuior de lână. Bătrânețea lui începuse să întinerească, deodată. Fragilitatea și delicatețea Ta m-au făcut să mă gândesc la ura de care suntem capabili. Milioanele de copii uciși sau morți de foame nu-i pot convinge pe cei cuprinși de o indignare sacră. Întotdeauna gata de a arunca piatra în cei care au greșit, le piere curajul în fața grozăviei imensului abator care a devenit lumea. Chipuri uitate de părinți sau de copii pe care nu i-au văzut niciodată încep să li se perinde prin fața ochilor în mod inexplicabil. Nu am putut decât să asist neputincios cum se banalizează binele pentru ca răul să-și capete dorita consistență.
Tu știi cum e să fii nedreptățit, mai mult decât noi toți la un loc. M-a uluit acea liniște cu care Îți priveai călăii. Toți erau convinși că apără un Dumnezeu și o Lege doar a lor. Răbdarea aceea, plină de demnitatea ce nu își caută vreun argument, m-a copleșit de fiecare dată. Aveau nevoie de o Prezență care să îi strivească. Una care să le reamintească sclavia pe care o considerau libertate. Îndobitociți până la absurd de propaganda unei efemere eliberări de sub un jug vremelnic, au ratat șansa de a ierta ca niște oameni liberi. Unde or fi fost când un întreg pământ mustea de sângele atâtor nevinovați?
În golul acela, mărit pe parcursul întregii vieți cu fiecare ocazie ratată de a iubi, avuseseră o inimă. După ce s-a pietrificat, a început să se spargă în mii de bucăți devenind asemenea nisipului, spulberat încolo și încoace. Îți amintești când Te rugam să nu fiu lipsit de privilegiul de a iubi până la capăt, cu înțelepciunea și curăția celor care Ți-au bineplăcut în fiecare generație? Sunt și momente când obosesc și aș vrea să mă așez în brațele Tale capabile să dea viață și speranță.
Când vor citi aceste rânduri vor crede că am renunțat. Că aș putea ocoli umbra dătătoare de lumină a Crucii Tale. Dar știu prea bine că, până și acei ochi îngustați de superioare uri, vor repeta păcatul de a crede că sunt fără de păcat.
Am știut întotdeauna că mă asculți când nu-mi mai auzea nimeni strigătul înăbușit în piept.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „