V-am vorbit de foarte multe ori despre inspirația nemărginită și despre stiloul fermecat pe care Dumnezeu mi le-a pus în palme. Uneori, însă, chiar dacă ele există și izvorăsc dinăuntrul meu, îmi mai joacă feste ascunzându-se de mine și, astfel, începe o căutare nebună și lăuntrică a unui gând, a unui subiect, a unui crez, a unei rugăminți. O coală albă este întotdeauna o oportunitate, o viitoare experiență, un dar. Și toate acestea m-au făcut să mă gândesc la câte alte lucruri pe care le considerăm banale ar trebui să contemplăm de fapt.

Suntem învățați încă de mici, cu precădere de figurile familiale din viața noastră, să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare nouă zi pe care ne-o dăruiește, pentru fiecare noapte în care ne veghează, pentru că nu uită să ne trezească dimineața. Ba chiar îmi amintesc că am citit la un moment dat că așa se explică cel mai bine speranța, prin faptul că în fiecare seară ne punem alarma la ceas pentru a doua zi – neștiind cu siguranță dacă vom mai trăi până atunci.

Recunoștința este definită ca obligația morală pe care cineva o are față de cel care i-a făcut un bine, ca o recunoaștere a unei binefaceri primite. Vedem de aici că ea nu este nicidecum un concept invalid, abstract sau greu de recunoscut, ci este mai de grabă o emoție izvorâtă din adâncul nostru. Gratitudinea face parte din spectrul emoțiilor pozitive, căci ea are puterea de a ne influența starea de sănătate – mentală și fizică, are proprietăți vindecătoare și un puternic impact asupra dispoziției noastre de bine. Și nu o spun eu, ci cercetătorii care, de-a lungul timpului, au studiat cu mare interes acest subiect.

Ce este menit să ni se întâmple, cu voia sau fără voia noastră, cu sau fără ajutorul nostru, va găsi întotdeauna o cale de a se întâmpla, de a ni se întâmpla. Din fața destinului nu avem cum să fugim la nesfârșit, iar ceea ce trebuie să facă parte din viața noastră, cu ceea ce ne este sortit, mai devreme sau mai târziu, ne vom intersecta.

O viață guvernată de regret este cu siguranță o existență tristă, care naște un comportament toxic. Am întâlnit de-a lungul timpului oameni egoiști și oameni care erau în orice fel, numai egoiști nu! Am întâlnit oameni aflați într-o misiune și oameni care nu găseau nici un scop al acestei înșiruiri de zile – numită viață. Am întâlnit oameni care au făcut dintr-un scop o ideologie. Oamenii sunt diferiți, din fericire! Și fiecare dintre noi adoptă un comportament aparte, o atitudine proprie.

Cu fiecare zi ce trece privesc diferit viața, pe mine, Universul. N-aș fi crezut niciodată că dimineața fatidică de mai, cea în care am realizat că iubirea nu este niciodată suficientă, mi se va întâmpla. N-aș fi crezut niciodată nu doar că voi crede în a doua șansă, ci în a infinita șansă pe care, cu blândețe, Universul mi-o va oferi. Și-așa am învățat că destinul ni-l facem noi.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște