Poezia a avut întotdeauna un loc special în exprimarea umană, fiind adesea văzută ca o punte între banal și profund. În multe privințe, ea servește drept canal pentru ceva mai adânc, o legătură cu forțe care depășesc înțelegerea noastră imediată. Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale poeziei este potențialul ei de a fi percepută ca un mesaj de la Univers.

Universul, în vastitatea sa, vorbește într-un limbaj al ritmului, al tiparelor și al energiilor. Poezia, cu limbajul său concis și evocator, accesează acest flux cosmic. Fie prin ritmul cuvintelor, fie prin imagini care ne trezesc emoții, poezia pare să rezoneze pe o frecvență care se aliniază cu vibrațiile proprii ale universului. Mulți poeți, de-a lungul istoriei, au exprimat senzația că lucrările lor nu sunt complet proprii, ci mai degrabă un ecou a ceva mult mai mare. În acest fel, poezia devine un mijloc prin care universul transmite adevăruri atemporale.

Poezia este ca un liant între sufletul nostru și întreg spațiul cosmic, între sufletul nostru și infinit.

Nu de puține ori v-am vorbit despre poezie. Și despre cum asociez eu poezia cu toamna, cu pălăriile, cu paltoanele și cu sentimentele nostalgice, mohorâte, supărate pe trecerea timpului, dar bucuroase că, totuși, coexistă cu acesta. Astăzi nu este despre nici unul dintre cele mai sus menționate, însă îmi doresc cu tot dinadinsul să aflu mesajul pe care îl are Universul pentru mine.. prin poezie.

Ploaie în luna lui Marte – Nichita Stănescu

“Ploua infernal, și noi ne iubeam prin mansarde./ Prin cerul ferestrei, oval, norii curgeau în luna lui Marte./ Pereții odăii erau neliniștiți, sub desene în cretă./ Sufletele noastre dansau nevăzute-ntr-o lume concretă./ O să te plouă pe aripi, spuneai, ploua cu globuri pe glob și prin vreme./ Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei, mie-mi plouă zborul, cu pene./ Și mă-nălțam./ Şi nu mai ştiam unde-mi lăsasem în lume odaia./ Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,/ cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…/ Ploua infernal, ploaie de tot nebunească, şi noi ne iubeam prin mansarde./ N-aş mai fi vrut să se sfârşească niciodată-acea lună-a lui Marte.”

Universul are un mod ciudat de a ajunge la noi. Din când în când, el ajunge la mine prin poezii. În alte dăți alege oamenii din jurul meu pentru a-mi preda lecții importante. În orice caz și indiferent de metoda pe care o alege, are grijă ca de fiecare dată să îmi transmită mesaje concrete. Problema este la mine. Eu fac tot posibilul să îi răstălmăcesc cuvintele, să le așez în ordinea convenabilă mie, să le dau sensuri noi și să croșetez în mintea mea tot felul de conspirații – care mai de care mai puțin plauzibile.

Se pare că Universul își dorește să îmi aducă aminte că am rămas încă în Martie. Întinsă pe gresia rece, căutând un sens al existenței mele, de vreme ce tot ceea ce cunoșteam până în acel moment închisese ușa pe dinafară.

Astăzi, Aprilie..

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.